C. P. A. – Lucian T. Vasiliu
Fata care furase tot lacul
De parcă acel albastru era încă al ei
vintele încăpeau
în podul palmei
sărutate
și duse apoi de vânt
direct pe glezna zeilor
băiatul avea plămânii aprinși
de la atâta suflare
corăbii de lemn îi scârțâiau în urechi,
legănând apa cum o cărare
timpul se oprea
din a mai trage atâta
de clopote
cupola lumii era toată
într-un zâmbet
zâmbetul-rege
Mărturisiri
Întotdeauna am văzut mai bine cu ochiul drept
n-am știut niciodată de ce
mașina e mai puternică
iarna
a ieșit din hibernare
sărutul –
semnul nostru de carte –
salvat de copii mari și curioși
cu obrajii înfloriți
a uitat de relele pământului
Oh, da!
Vorbele au genunchi și coate
cum pepenii pârguiți
de la atâta așteptare
scoica gurii
îmi zâmbește subțire
printre dinți
legănată de apa vie
chiar și în întuneric
în lumina orbitoare
dintotdeauna
ești tu
Albastrul adânc
Dintr-un pântec infinit
mângâiat toată vara
iar și iar
cu galbenul izbăvitor al învierii
un acordeon
înnobila degetele noduroase
de la atâta poftă de viață
gata oricând să șuiere muzical
aerul furat de primprejur
Se simțea bine
Tâmplele încununau ochii
cu vizorul fără de sfârșit
al nemuririi
Viața tremura goală
de nerăbdare
urechile nu mai auzeau demult
nările adulmecau cu poftă de joacă
dispăruseră toate scaunele
nu mai erau decât locuri în picioare
„Ladies and gentlemen, please rise for the bride!”
Semne
Sălbăticia cuvintelor
este motivul
pentru care sunt atras
de scrieri și vorbe
În căutarea perfecțiunii,
orice defect mă încântă
Oricare nemulțumire
orice strigăt
oricine diferit
îmi ascut organic simțirile
știu că
sunt inevitabil condamnat
la admirație.
Eu, adeptul structurilor
Eu, discipolul disciplinei
Eu, căutătorul de aur
Până nu demult
am fost soldat instruit
în armata
celor ce pun punct
semnelor de întrebare
Acum
după absolvire
după experiența renașterii
și fără de teamă
știu cum să fac
dintr-un singur semn de întrebare
mai multe
