Fata care a furat tot lacul

 

C. P. A. – Lucian T. Vasiliu 

Lucian T. Vasiliu nu este un debutant, nici un începător, are în spate o carieră de jurnalist cultural la Observatorul canadian, este membru al grupurilor „Arta conversației” și ”Cafeneaua Filosofică Toronto”, iar ca poet a debutat în volumul colectiv Zbor de vineri (Eikon, 2022), fiind premiat de organizatorii concursului „Zbor de vineri” și de editura Eikon. Poetul locuiește la Burlington (Canada). Are în pregătire volumul personal de debut Fata care a furat tot lacul, din care am selectat cîteva poeme – un lirism sensibil, imagistic, deschis spre jocurile de limbaj, care frecventează adesea tema dragostei, dar nu se limitează doar la aceasta. Îi doresc succes poetului, inclusiv cu volumul care urmează să apară. Colegul meu de generație, consacratul poet Lucian Vasiliu, va fi probabil emoționat că vine un poet cu un nume atît de apropiat de al său. Din păcate, eu nu am auzit decît de un singur alt Liviu Antonesei, polițist la Pașcani, care nu scrie poezii! Încă o dată, bun venit Lucian T. Vasiliu!

Fata care furase tot lacul 

De parcă acel albastru era încă al ei

vintele încăpeau 

în podul palmei       

sărutate 

și duse apoi de vânt 

direct pe glezna zeilor

băiatul avea plămânii aprinși 

de la atâta suflare

corăbii de lemn îi scârțâiau în urechi, 

legănând apa cum o cărare

timpul se oprea

din a mai trage atâta 

de clopote

cupola lumii era toată

într-un zâmbet

zâmbetul-rege

Mărturisiri

Întotdeauna am văzut mai bine cu ochiul drept

n-am știut niciodată de ce

mașina e mai puternică 

iarna 

a ieșit din hibernare 

sărutul –

semnul nostru de carte –

salvat de copii mari și curioși

cu obrajii înfloriți

a uitat de relele pământului

Oh, da!  

Vorbele au genunchi și coate

cum pepenii pârguiți 

de la atâta așteptare

scoica gurii

îmi zâmbește subțire 

printre dinți

legănată de apa vie

chiar și în întuneric 

în lumina orbitoare

dintotdeauna

ești tu

Albastrul adânc

Dintr-un pântec infinit

mângâiat toată vara 

iar și iar

cu galbenul izbăvitor al învierii

un acordeon 

înnobila degetele noduroase 

de la atâta poftă de viață

gata oricând să șuiere muzical

aerul furat de primprejur

Se simțea bine

Tâmplele încununau ochii 

cu vizorul fără de sfârșit 

al nemuririi 

Viața tremura goală

de nerăbdare 

urechile nu mai auzeau demult 

nările adulmecau cu poftă de joacă

dispăruseră toate scaunele 

nu mai erau decât locuri în picioare 

„Ladies and gentlemen, please rise for the bride!” 

Semne

Sălbăticia cuvintelor

este motivul

pentru care sunt atras

de scrieri și vorbe

În căutarea perfecțiunii,

orice defect mă încântă

Oricare nemulțumire

orice strigăt

oricine diferit

îmi ascut organic simțirile

știu că

sunt inevitabil condamnat

la admirație.

Eu, adeptul structurilor

Eu, discipolul disciplinei

Eu, căutătorul de aur

Până nu demult

am fost soldat instruit

în armata

celor ce pun punct

semnelor de întrebare

Acum

după absolvire

după experiența renașterii

și fără de teamă

știu cum să fac

dintr-un singur semn de întrebare

mai multe