Lumina spală întunericul
zoaiele se scurg șiroaie
pe obraji
multe zerouri se transformă în unu deja
mă îngrijorează schimbarea asta
să nu-mi afecteze cumva bitul semnului,
și,
într-un fel așteptat și inerțial,
cel mai mare număr al meu să fie dintr-o dată negativ
Ar fi o trecere atât de ușoară,
pot spune că vântul e de vină
sau poate un cutremur (dar ce cutremur!)
de-l simt numai eu sau poate...
(și chiar insist pe această posibilitate... probabilă)
poate că iar am vertigo
sau am avut doar un episod scurt și acum
a rămas în capul meu
imaginația
are partener de joacă,
și uite cum se inversează într-adevăr situațiile
și din copil sunt acum jucărie
Iubesc să te țin așa
îmi place și geamul deschis,
liniștea îmi țiuie în ureche printre literele electronice
țac, țac, țac sacadat din telefonul meu deștept,
țac și din tableta ta
și geamul răcoros, cu spatele la noi,
nici nu-ți poți imagina ce frumos este afară
Lucian T. Vasiliu
24 martie 2024, Burlington
Chiparosul (se spune) nu înverzește,
dacă e tăiat.
Așa și poezia lui. Un chiparos. Atât de bine legat fiecare cuvânt. Bătut în ținte.
Mi-a spus că nu taie nimic, niciun
cuvânt, chiar dacă se repetă.
E tot ce iubește și ține cu dinții de
fiece proptă, chiar dacă sufocă.
Fără să știe că se înfrățește ca
fasolea oloagă, fără virgulă și puncte de suspensie.
Mi-a spus că nu taie nimic.
De reguli nici nu vrea să audă.
De curând, a scris un poem. Reușit. Reușită
și înfrățirea cu matematica.
Dacă vrei ca s-o pricepi și să-i
prinzi firul, când și când te mai înțepi...
de poemul Vertigo. A prins puteri. În baza LucIs.
Pe culmi!
(Eli Gîlcescu, 26 Martie 2024, Burlington)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu