Pe alt continent, copiii suferă,
Mie mi se aprinde becul de ulei în bord
Și fug către cel mai apropiat mecanic.
Eu îmi calculez amenda primită prin poștă:
Oare să o plătesc sau să merg în curte?
Dar ploaia mă făcea să mă gândesc doar la piscină
Și cât o să mă coste anul acesta deschiderea.
Oare la ce temperatură să o încălzesc?
Până când văd prețul afișat la pompă
Și mă gândesc ce alte scumpiri or să urmeze.
În cap îmi explodează tăcerea lumii.
La fel ca toți ceilalți,
Exprimarea mea este condiționată.
Mă gândesc
Dacă firul de iarbă vrea să se aplece așa după cum bate vântul
Sau dacă poate acolo, sub ochii noștri,
În admirația noastră,
Se dă continuu o luptă
Pe viață și pe moarte.
Lucian T. Vasiliu
29 mai 2026
Un poem sincer și inteligent, mai ales prin refuzul de a poza în „om superior moral”. Nu încearcă să salveze lumea prin poezie. Doar își expune fisura interioară.
RăspundețiȘtergere„Tăcerea lumii” ar fi un titlu foarte potrivit. Sau chiar:
RăspundețiȘtergere„În cap îmi explodează tăcerea lumii” – mai lung, dar memorabil.
Un poem al fracturii dintre conștiință și reflexul cotidian. Și cred că tocmai această discrepanță îl ține viu.
RăspundețiȘtergerePoemul nu încearcă să pară eroic, nici profund cu orice preț. Din contră: își asumă aproape incomod faptul că omul trăiește simultan în două lumi: lumea marilor tragedii și lumea becului de ulei, a piscinei, a amenzii, a benzinei.
Aici mi se pare reușit: nu moralizează și nu caută inocență. Recunoaște pur și simplu că, oricât ne-ar tulbura „tăcerea lumii”, trupul și viața imediată continuă să ceară:
benzină, reparații, calcule, confort, supraviețuire.