Bună, Eli! Ce faci?
Vorbesc cu
ea la telefon și am stomacul cald, ca atunci când vorbeam cu mama. Părul și
versurile ei albe, raiul de grădină pe care îl gospodărește, dar mai ales
puterea de a înțelege viața și de a sta la cârma ei, filosofia artei iscusite
de a traduce gânduri, toate acestea m-au determinat, cu puțin timp în urmă, să
accept, fascinat de atâta încredere, invitația de a scrie. Și nu orice, ci
poezie. Și nu oricum, ci într-un concurs.
Premiul
Eikon mă onorează și înmărmurește în același
timp.
În
versuri, mă închin în fața vieții. O reverență cunoscută în lume, în fiecare zi
înnoită în universul meu, dătătoare de speranțe și gânduri mai înalte decât
iubirile pe tocuri, vara.
Iubesc
viața, iubesc lumea și acum, mai nou, iubesc.
Prin
poezie, iubirea nu are asemănare sau dușmani pe măsură. E simplă, iar
cuvintele nu trebuie nici dezgolite, nici inventate. Iubirea a definit deja
totul și nu trebuie decât să lăsăm deoparte viteza secolului și toate marile,
mici preocupări la moda ca să o vedem. Iubirea colorează pagina. În fața ei,
creatorul însăși se oprește din facerea lumilor și, cu capul sprijinit în
culcușul palmelor, privește, copil, cum jucăriile lui merg singure, animate de
un ingredient secret pe care el, din când în când, și parcă din greșeala, îl
lasă în toți, în unii dintre noi, mai la vedere, în alții însă, ascuns, de zici
că nu există.
Iubirea
există în tot. Câteodată e greu să o aduci la suprafață, dar atunci când
reușești, ce simfonie! „Ce clipe furate din eternitate / ce pași pe coloana
infinitului /ce șoapte la masa tăcerii / și, dumnezeiesc de
frumos te iubesc la poarta sărutului…” (pentru I.)
Mulțumesc, Arta
conversației! Mulțumesc, Editura Eikon!
Lucian T. Vasiliu
Toronto,
august 11, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu