Un poem în baza DOI

Lumina spală întunericul

din mine

zoaiele se scurg șiroaie

pe obraji

multe zerouri se transformă în unu deja

mă îngrijorează schimbarea asta

să nu-mi afecteze cumva bitul semnului,

și,

într-un fel așteptat și inerțial,

cel mai mare număr al meu să fie dintr-o dată negativ

 

Ar fi o trecere atât de ușoară,

pot spune că vântul e de vină

sau poate un cutremur (dar ce cutremur!) 

de-l simt numai eu sau poate...

(și chiar insist pe această posibilitate... probabilă) 

poate că iar am vertigo

sau am avut doar un episod scurt și acum

a rămas în capul meu

imaginația 

are partener de joacă,

și uite cum se inversează într-adevăr situațiile

și din copil sunt acum jucărie

 

Iubesc să te țin așa

îmi place și geamul deschis,

liniștea îmi țiuie în ureche printre literele electronice

țac, țac, țac sacadat din telefonul meu deștept,

țac și din tableta ta

și geamul răcoros, cu spatele la noi,

nici nu-ți poți imagina ce frumos este afară


Lucian T. Vasiliu

24 martie 2024, Burlington


Chiparosul (se spune) nu înverzește, dacă e tăiat.

Așa și poezia lui. Un chiparos. Atât de bine legat fiecare cuvânt. Bătut în ținte.

Mi-a spus că nu taie nimic, niciun cuvânt, chiar dacă se repetă.

E tot ce iubește și ține cu dinții de fiece proptă, chiar dacă sufocă.

Fără să știe că se înfrățește ca fasolea oloagă, fără virgulă și puncte de suspensie.

Mi-a spus că nu taie nimic.

De reguli nici nu vrea să audă.

De curând, a scris un poem. Reușit. Reușită și înfrățirea cu matematica.

Dacă vrei ca s-o pricepi și să-i prinzi firul, când și când te mai înțepi...

de poemul Vertigo. A prins puteri. În baza LucIs

Pe culmi!

(Eli Gîlcescu, 26 Martie 2024, Burlington)


Poveste de iubire

 A colindat lumea în lung şi în lat, a vizitat ţări de pe patru continente, şi-a construit o carieră de succes în Canada, acolo unde trăieşte de 18 ani, dar Galaţiul continuă să fie povestea lui. O poveste la care tot scrie capitole…

Absolvent al Liceului "Vasile Alecsandri", Lucian Vasiliu a făcut armata în timpul Revoluţiei, când a învăţat despre România, despre viaţă şi moarte, despre camaraderie, dar mai ales despre toate ungherele tenebroase ale comunismului, despre perfidie şi manipulare. "Chiar şi azi, după atâţia ani, tot mai învăţ despre comunism, pentru că sunt unii care din păcate nu vor să se oprească din a ne da lecţii...", spune cu tristeţe. În vara dintre armată şi facultate, vara lui ’90, a învăţat despre Piaţa Universităţii: "despre mândrie, principii, despre ce îmi spuneau maică-mea şi taică-meu pe şoptite în bucătărie, ani de-a rândul, şi numai cu fereastra închisă. Am învăţat despre viaţă, despre ce anume poate fi cu adevărat un ţel şi despre cât de important este să spui, întotdeauna, clar şi răspicat, respectuos, dar ferm, ce vrei". Absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Universităţii Bucuresti, Lucian Vasiliu a început să lucreze pentru renumita companie Siemens încă din timpul masterului în convertizoare statice de putere. Astăzi, după 23 de ani, este National Manager for Sales, Automation Services (manager pe vânzări de servicii pentru automatizări industriale), adică responsabil pentru întregul business pe ţară, care se cifrează între zece şi cincisprezece milioane de dolari canadieni. În ianuarie 2017, scria, din Burlington, ON, Canada, despre "Beau-beau şi ţara lui Praz Împărat", articol preluat şi de "Viaţa liberă". Tocmai de aceea, am fost curioşi să aflăm ce-l mai leagă, după atâţia ani, de Galaţi şi de România. Şi de ce-i mai pasă? Iată-i şi răspunsul.

"Dacă nu îţi pasă, nu doare"

"România doare. Durerea este după mine cea mai sinceră exprimare de iubire, nu te doare decât dacă îţi pasă, dacă nu îţi pasă, nu doare. Mai mult, când este bine, toată lumea poate să iubească, toţi iubim când e uşor, ce, ne doare gura să o spunem!? Sau să o facem? E o plăcere! Iubirea adevărată este atunci când iubeşti ceva ce doare, asta este, da, o încercare…

România doare. Galaţiul îmi scoate aerul din plămâni şi mi-l pune într-o pungă murdară din care mă umilesc să respir - ca să trăiesc - precum aurolacii… Îmi retează picioarele puţin mai jos de pulpe, care se înmoaie de cum încep să văd în zare luminile de la combinat. Cobor din maşină direct în genunchi în faţa Dunării, aşa cum de altfel este şi normal.

Ştii cum îşi pierdea Superman puterile lângă orice bucăţică de piatră de pe Krypton, planeta lui natală? Galaţiul este Kryptonul meu, iar eu sunt Kal-el-ul lui, care a cucerit nestingherit lumile, dar care, întors acasă, e mai firav decât ghioceii de pe valea Siretului la început de ianuarie… Galaţiul ar fi putut fi orice, dar din păcate este aproape nimic, de aici poate şi iubirea asta exagerată… nenaturală…", spune gălăţeanul.

"România sunt eu"

"Practic, România sunt eu. Şi invers, şi sper să nu sune prea teatral, că nu este. Am tot spus-o, de fiecare dată când am avut ocazia: suntem ceea ce ne naştem şi murim ceea ce ne naştem, fie că ne place sau nu. Cei care admitem asta avem o şansă să ne atingem sau chiar să ne depăşim un oarecare potenţial de exprimare, care el şi numai el poate fi optimizat sau dus mai departe. Orice altceva este o adaptare, iar efortul depus poate părea facil, atâta timp cât urmăreşti pur şi simplu o integrare. În momentul în care, însă, ai alte ţeluri, în momentul în care vrei să spui ceva, orice, în momentul ăla nu o poţi face decât în limba care te-a adus pe pământ.

Am avut ocazia aici în Canada să îl cunosc pe Teo Milea, un pianist şi compozitor fascinant, a cărui muzică vorbeşte. Stând împreună de vorbă odată, mi-am permis un sfat: "Teo, cântă jazz. E la modă aici şi poţi face o groază de bani". Teo m-a penalizat imediat pentru scăpare: "O fi, Lucian, da’ nu e povestea mea!"".

"Galaţiul e povestea mea"

"Galaţiul e povestea mea. Tot scriu la capitole şi sper să mă ţină şi sănătatea şi inspiraţia să scriu şi mai multe! Am colindat lumea asta în lung şi în lat, am vizitat ţări de pe patru continente. Am văzut şi am în continuare ocazia să văd, zi de zi, oameni din toate ţările de pe lumea asta, fie direct la ei acasă, fie aici în Canada, o societate cosmopolită prin definiţie, mai ales înăuntrul şi în jurul marilor oraşe. Românii nu sunt nici mai deştepţi, dar nici mai proşti decât alţii. Decât nimeni. Românii sunt normali, puţin anchilozaţi - în mişcare şi gândire - de vremuri grele, dar de altfel normali. Spiritului românesc îi trebuie puţin ca să se trezească.

De asta îmi pasă, pentru că ştiu că se poate", spune Lucian Vasiliu.

"La răscruce de drumuri"

"În condiţiile în care, în mod clar, România se află la o răscruce de drumuri, diaspora româneasca din Toronto are alte preocupări. La protestele "#rezist" din fiecare duminică, din Nathan Philip Square? În medie, patru persoane de fiecare dată. La petrecerile cu muzică, mâncare şi băutură? Sute de romani, veseli şi sănătoşi. Şi unii, şi alţii o fac pentru România. Fiecare cum înţelege. Adevărul e că procentul de implicare sociala reală din ţară este, iată, reflectat şi de diaspora. Trist.

P.S. Mulţi vor ignora textul ăsta - politica struţului, alţii se vor simţi datori să îmi explice cum se sacrifică ei pentru ţară la fiecare petrecere unde se ţipă behăind manele şi hore, cântate într-o gamă nouă. Alţii îmi vor spune că nu înţeleg nimic. Eu atâta ştiu: am fugit din ţară de un anumit tip de om, cu care nu aş fi putut să trăiesc. Am fugit însă degeaba, se urcase şi ăsta în avion lângă mine...", scrie Lucian Vasiliu, într-o recentă postare pe Facebook.

https://www.viata-libera.ro/diaspora/98780-marturii-de-suflet-din-canada-galatiul-ar-fi-putut-fi-orice,-dar-din-pacate-e-aproape-nimic

https://www.viata-libera.ro/diaspora/89071-de-ce-a-ales-un-galatean-canada-nu-australia-sau-noua-zeelanda-am-vrut-sa-fiu-cat-mai-aproape-de-casa


Profil de învingător

Lucian T. Vasiliu
VanDusen Botanical Garden

"Stau un an cu Siemens până termin masterul, după aia valea"… Aşa îşi spusese gălăţeanul Lucian T. Vasiliu, în 1995, când, proaspăt absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Universităţii Bucureşti, admis cu 10 la masterul în convertizoare statice de putere, căuta un job flexibil, care să-l lase să-şi continue cu succes studiile. Au trecut 23 de ani şi e tot la Siemens.

Este National Manager for Sales, Automation Services (manager pe vânzări de servicii pentru automatizări industriale), adică responsabil pentru întregul business pe ţară, care se cifrează între zece şi cincisprezece milioane de dolari canadieni pe an. Are cinci colegi români, dintre care trei i-au fost colegi de clasă, şi tot el i-a recomandat firmei!Minimul pe economie


"În facultate am învăţat să supravieţuiesc. Am învăţat că nimic nu s-a schimbat în România şi că trebuie să plec. Am învăţat că sunt un minoritar la mine în ţară. În Canada am învăţat să fiu cine sunt azi. Îmi place să cred că, până să plec din România, nu am fost nimeni. Doar un colector, un strângător de bunuri, de amintiri, de cărămizi şi mortar pentru o fundaţie pe care nu mă grăbeam, în România fiind, să o ridic. Un arhitect, tânără speranţă cu o groază de idei strălucite în cap, dar fără nicio clădire care să îi poarte numele", mărturiseşte, privind în urmă, Lucian T. Vasiliu, absolvent al Liceului "Vasile Alecsandri" şi al  Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Universităţii Bucureşti.

Masterand fiind, a primit o ofertă de la institutul de proiectări Iprolam, distribuitor şi integrator de produse Siemens în România la vremea respectivă: „Laboratorul de Automatizări Industriale practic lucra direct sub tutela Siemens. Salariul era de un million de lei vechi pe lună, minimul pe economie, care de altfel nici nu era plătit de ei, ci reprezenta o sponsorizare a statului pentru tinerii absolvenţi de studii superioare. Salariul nu era atractiv deloc - am avut o ofertă sa lucrez pe şantier cu vreo cinci milioane plus sporuri - dar atractiv era faptul că îmi susţineau studiile, mă lăsau să lucrez când voiam, noaptea, dimineaţa, în weekend, atâta timp cât îmi îndeplineam îndatoririle de serviciu”.

A absolvit masterul cu 10, iar ultima diplomă din panoplia educaţiei sale avea să fie şi singura „ţidulă” canadiană din CV: după câteva examene de echivalenţă trecute cu brio devenea Professional Engineer în provincia Ontario, Canada, în anul 2002.

Canada

A plecat în Canada în septembrie 1999, iar la nici o lună de la sosire, de Halloween, a început să lucreze pentru Siemens: „Îmi amintesc prima imagine, când am păşit în clădirea Siemens din Walker Drive, în Brampton, GTA, doamna secretară de la intrare - o arăboaica foarte fâşneaţă şi foarte de treabă, cu care aveam să fiu prieten bun mai apoi - era îmbrăcată într-un costum de French Maid. Super sexy! Mi-am spus atunci, cu un zâmbet larg pe faţă, că am nimerit exact compania pe care mi-o doream!”.

Recomandare, nu pilă

La Siemens Canada nu a avut un transfer, ci doar o scrisoare de recomandare. Recomandările nu înseamnă pile, ca în România. Sunt bune doar ca să îţi deschidă prima uşă şi să obţii relativ uşor şansa unui interviu: „Restul depinde de tine, iar dacă eşti bun sau chiar foarte bun, jobul e al tău. Cel care te recomandă îşi pune numele în joc, astfel că recomandările nu se fac chiar uşor! Siemens a învăţat în timp că cei mai buni oameni pe care îi are sunt nu cei racolaţi independent, ci angajaţii prin recomandare. Dacă, de exemplu, recomand pe cineva şi acela chiar primeşte jobul, eu, la rândul meu, primesc o indemnizaţie de câteva mii de dolari, depinde de importanţa jobului. Bineînţeles, impozabili, spune gălăţeanul.

În cazul lui, scrisoarea de recomandare! După vreo trei interviuri, a primit jobul. Deşi la Siemens în România avea vechime şi poziţie de Team Leader, aici a început de la zero: Junior Engineer, apoi Senior apoi Application Specialist, apoi Senior Business Developer. Acum este National Manager for Sales, Automation Services. A ocupat fiecare dintre poziţiile din subordinea lui, aşa că înţelege până la detaliu rolul fiecăruia din echipă, poate da sfaturi valoroase şi lua decizii cu responsabilitate, atât pe parte de vânzări şi afaceri, cât şi pe parte tehnică.

De ce să-ţi pese

"În Canada este foarte la modă munca. Munca grea, continuă, dedicată. Este pe aici o expresie „engaged employer”, adică chiar îţi pasă. Sunt şi foarte multe motivaţii, de ce adică să munceşti aşa greu. Salarii frumoase, beneficii, o societate care chiar funcţionează, un sistem medical decent şi un sistem de învăţământ poate nu impresionant, dar măcar cu opţiuni", ne-a explicat Lucian Vasiliu.

Câţi români sunt la Siemens

"Suntem, cred, în jur de 10-15 români la Siemens, aici, în Canada, la toate nivelurile. E o companie mare. La mine în departament şi în departamentele cu care lucrez îndeaproape suntem acum cinci români. Personal am fost responsabil pentru trei dintre ei, recomandaţi şi susţinuţi de mine să ajungă la Siemens. Toţi gălăţeni. Doi dintre ei, foşti colegi de clasă, unul la generală şi la liceu, celălalt la liceu şi la facultate. Făceam un calcul zilele trecute: din cei 36 care am terminat a 12-a B la LVA în '89, cam 23 suntem plecaţi din ţară, vreo 12 aici, în Canada. Un exod, practic, spune Lucian T.Vasiliu.


https://www.viata-libera.ro/diaspora/86337-povesti-de-succes-din-canada-cum-a-ajuns-un-galatean-manager-national-la-siemens

https://www.viata-libera.ro/diaspora/89071-de-ce-a-ales-un-galatean-canada-nu-australia-sau-noua-zeelanda-am-vrut-sa-fiu-cat-mai-aproape-de-casa

https://www.viata-libera.ro/diaspora/98780-marturii-de-suflet-din-canada-galatiul-ar-fi-putut-fi-orice,-dar-din-pacate-e-aproape-nimic

Fata care a furat tot lacul (2)

 

C. P. A. – Lucian T. Vasiliu: Poeme 


Acum ceva mai mult de două săptămîni, am postat cîteva poeme din volumul de debut pe care îl pregătește autorul. Am emis și cîteva păreri sumare despre activitatea și poezia sa.
Postez astăzi alte trei poeme cu sugestia ca autorul să revadă finalul lacel de-al doilea, trimiterea la marele sculptor e prea abundentă, ca să spun așa, prea vizibilă. Lectură plăcută! Succes autorului! (Liviu Antonesei)

Fatum

Sunt zile și zile

Sunt zile de mijloc 

care respiră trecând 

sunt zile de încheiere 

câteodată blestem sisifian

sunt 

acele zile

deloc întâmplătoare 

mai degrabă 

– un joc „de-a nu mă uita” –

o citadelă de minuni

cu nume de cod LucIs 50

Sărutul


De dragoste agită aerul

pielea 

să mai vie o dată 

printre șoapte

atâtea vocale

atâția ochi

mâini

degete

își împart

albă iubirea 

între cămașa neagră 

și pantofii roșii

Eu amețesc de la atâta albastru

cu gâturile întinse

de curiozitate 

clădirile orașului bat în timpane 

ca niște toboșari 

nebuni de atâta inimă

cu toate felinarele 

aprinse

timpul pufăie ca o locomotiva 

în gara de unde

încăpățânată

nu mai vrea sa plece.

Clipe furate din eternitate.

Pași pe coloana infinitului

la masa tăcerii

dumnezeiesc de frumos

te iubesc 

la poarta Sărutului

Dimineți de nu-mă-uita


Cântecul mut al apei

mângâie mătasea presărată de ceruri

acolo unde păsările cântă cu ochii 

iar gurile știu doar să sărute

acolo unde desfac lacătele timpului 

cu o banală inginerească secundă

acolo unde oasele (se) strâng 

(cum) petalele de nuferi albi 

gata să înflorească (cu) diminețile

atât de cuminți în fața lumii

cu tine 

într-un cerc orizontal 

infinit la izvoare

Oglinda mea

  Oglinda mea e fermecată. Mă privesc în ea și pe dinafară, și pe dinăuntru. Patru dimensiuni chirurgicale dau imaginii adâncimea pe care...