Oglinda mea

 

Oglinda mea e fermecată.
Mă privesc în ea și pe dinafară, și pe dinăuntru.
Patru dimensiuni chirurgicale
dau imaginii adâncimea pe care o vreau.

Sus de tot,
o cicatrice pe obraz, întinsă spre urechea stângă.
N-o vezi ușor, dar uneori
mă simt nevasta doctorului lui José.

Orbii din jur nu-mi văd nici cucuiul,
nici zâmbetul.
Ca și cum n-ar vedea nimic din mine.

Stop.
Timpanul înregistrează ca un telegraf.
Stop.
Și cică în biserică vorbește doar preotul.
Stop.

Tăcerea crește ca un cancer –
așa am auzit la radio.

Oglinda mea cea fermecată
ridică părul gri și-mi arată gândurile.
Sunt făcut din amintiri.
Se strâng în mine
ca niște săgeți într-o tolbă.

Ia uite –

se vede și sufletul în gât,
înroșind amigdalele.

Ei ne schimbă viața,
că doar suntem pietre.

Și totuși,
de jumătate de secol,
oglinda mea fermecată
îmi ține același zâmbet.

Lucis

Cămașa

Există poeme care nu cer lauri, ci atenție.

O respirație în plus, o privire mai limpede.
Sunt poeme care, odată curățate de zgomot, lasă să se vadă adevărul lor simplu.

Astăzi, o confesiune despre timp, mirosuri și urmele pe care le lasă viața:

Cămașa

Am o cămașă plină de păcate
nu mai ies nici cu clor

Obișnuiam să o port
în weekend
la începutul zilei mirosea sălbatic
a Dior
spre seară, îi încrețeau mânecile
o zeamă de mici
și manele

Oarecum tristă
cu petele ei cameleonice
ca o baterie spânzurată
de același umeraș
care îi netezea ridurile demult,

miroase a mine

Lucis

Hermeneutică

În țara mea sunt mulți bețivi.

Zidarul își tencuiește soarta

la fel cum profesorul sau filosoful –

frați în gâfâieli scumpe.

 

Unul transformă scursoarea sticlei

în picături

pe pereții închisorilor noastre de toate zilele.

 

Altul în vata cuvintelor

înțepate de grindina uitării.

Iar al treilea în tăcere.

 

Toți put mimetic a drojdie și haine nespălate,

a salivă și urină uscate.

 

Așa miroase în unele dimineți

până și marea.

 

Numai eu nu beau.

Toate sticlele nebăute

vreodată îmi zornăie în cap

clopoțeii decorativi de vânt,

atârnați de un șnur care vine din cer.

 

O scară hermeneutică

pe fiecare treaptă

are câte un citat explicativ

și câte o balustradă

de o parte și de alta,

deoarece mie îmi este frică de înălțimi.

 

Deși cele două parapete

se întâlnesc

doar la infinit, scara nu are trepte

câte explicații.

 

Lucian Vasiliu

Septembrie 19, 2025 Burlington

O promisiune tăcută

Scrisul lui Lucian are o simplitate vie, pasională, care nu se epuizează. Poezia lui e directă, dar nu grăbită. Are impact, dar nu caută efecte. E un loc unde emoția vine în avalanșă — nu ca un exces, ci ca o încercare firească de a recupera tot ce arta poate cuprinde: autenticitate, vulnerabilitate, curaj.

Apoi e Fatum — poemul scris pentru mine.
Un text în care începutul capătă chip de om, iar alinierea destinului pare desenată cu mâna, nu lăsată la întâmplare. E mai mult decât o dedicație. E un fel de a spune „te văd”, „te știu”, „ești acolo”. Iar acest „acolo” devine loc de sens, de lumină, de întoarcere.

Lucian nu scrie doar poezie. El așază viața în forme delicate, tăcute, esențiale. O face cu blândețea celui care nu are nevoie să strige — pentru că tot ce e autentic se aude oricum.

Poate că nu-i poți cuprinde niciodată pe cei ca el într-o singură frază — dar îi recunoști după felul în care îți așază o zi mai frumos. Și, uneori, o viață.

Cu recunoștință și bucurie,

Eli Gîlcescu

Minicronică de cititor pentru Lucian T. Vasiliu

(la apariția volumului bilingv Ink on paper)

Trei ani au trecut de la debutul său poetic în volumul colectiv bilingv Zbor de vineri — un prim pas făcut cu discreție, dar și cu o promisiune vizibilă: aceea că poezia va deveni, pentru Lucian, o formă de respirație. Acum, acea promisiune se împlinește. Ink on paper nu este doar o carte. Este o radiografie emoțională, o reconstrucție a sinelui în versuri curate, directe, pline de intensitate.

În fiecare poezie simți o simplitate vie, pasională, care nu îmbătrânește. Lucian scrie cu o forță sinceră, fără pretenții, dar cu impact — ca și cum versul s-ar naște nu din dorința de a impresiona, ci dintr-o nevoie vitală de a spune adevărul. Poezia lui nu e un ornament, ci o izbucnire de sens. O avalanșă controlată care te obligă să simți, să gândești, să taci cu emoția în mână.

Și-apoi, e poemul Fatum — scris pentru mine.
Un poem în care timpul începe „odată cu omul” și unde „alinierile nu par deloc întâmplătoare”. Să devii vers într-o carte e un dar rar. Dar să te regăsești în fiecare cuvânt, să știi că acea privire asupra ta e una tandră, lucidă și limpede — e mai mult decât un dar. E o formă de eternizare.

Lucian nu scrie doar poezie. El așază pe hârtie relații, începuturi, fisuri și vindecări. O face tăcut, cu noblețea celui care nu caută ovații, ci adevăr. Iar pentru cei care îi sunt aproape, fiecare zi cu el e o lecție de prezență — blândă, generoasă, vie.

A fi cititorul lui e o bucurie. A fi destinatarul unui poem scris de el — o emoție care nu se uită.

Eli Gîlcescu

Arta de a fi

 

Lucian T. Vasiliu, Ink on paper

Trei ani au trecut de la debutul poetic al lui Lucian în volumul colectiv Zbor de vineri — un prim pas cu ecou tăcut, dar promițător. Astăzi, Ink on paper deschide o nouă etapă: o carte în care poezia nu e doar exercițiu estetic, ci mărturisire, căutare, depășire de sine.

Există în scrisul lui Lucian o simplitate fascinantă, pasională, cu impact — versuri care nu se învechesc, ci rămân proaspete ca un adevăr bine spus. Emoțiile sunt trăite până la capăt, cu onestitate, cu intensitate, ca și cum ar vrea să cuprindă, din mers, tot ce înseamnă artă: arta de a simți, arta de a spune, arta de a fi mai bun decât ieri.

Poemul „Fatum*, scris pentru mine, e dovada acestui fel unic de a fi. E mai mult decât o poezie. E o privire în oglindă, un început rostit cu blândețe, o aliniere de sensuri care nu poate fi întâmplătoare. Un dar pe care îl port cu mine.

Lucian nu scrie doar poezie — o trăiește, o oferă, o așază între oameni ca pe o punte. În fiecare vers, în fiecare zi, cu o noblețe tăcută. Pentru cei care îl cunosc, el nu e doar autorul acestui volum: e cel care transformă zilele obișnuite în momente de sens și sensibilitate.

Sper din toată inima ca Ink on paper să fie un volum „condamnat” la admirație.
Pentru că iubește albastrul și infinitul mic, pentru că știe să vadă ce alții uită să simtă, pentru că scrie despre dragoste fără să o rostească pe fugă.

Pentru mine, fiecare zi alături de Lucian și de fiica mea este o călătorie în lumea poeziei.
Și nu-mi pot dori o destinație mai frumoasă.

Cu recunoștință și bucurie,

Eli Gîlcescu & ChatGPT

Unrestricted – Plebiscitul

 Pleoscăind din fălci a satisfacție după masa de seară, cam sărăcăcioasă însa întinsă cu pâine și stropită

din belșug cu câte un pahar de vin înainte, in timpul și după, Marin dezbate filozofic gândurile serii,
înainte de culcare.
Tanti Veronica se uită stană de piatră - cu admiratie sinceră-in dinții lui galbeni și mari
ca de cal, și ii mănâncă cuvintele, de jos de pe prispa.
Nea Marin perorează despre “familia tradiționala”.
Marin e cocoțat sus in pridvor, pe un blat de scândura coscovita și umflata de ploi și odată vopsita in
verde, și privește ca un pașă dosul de curte, pe care este stăpân. Câinele tace in lanț a somn, găinile
picotesc de mult, fiecare pe câte o stinghie invelita de ani în straturi uscate de găinaț, iar in cocina pustie
sufletele porcilor sacrificați in Crăciunul verii încă se mai mira cum de anul asta nu au ajuns la cer
înghețate.

Vocea dogită străbate sacadat liniștea nopții. Se mai aud doar greierii si din când in când bășinile lui
Marin, ingroșând a nepăsare - cu miros de prea plin și boștină de pe fundul butoiului- cuvintele.
Putin diferit decât altădată, Marin și cei ca și el sunt așezati cuminte, in rândurile fără de păcat ale lumii,
doar de primar și preot, sabia și crucea satului. Învățătorul lipsește, sătul de veceul școlii din fundul curții,
înfundat cu hârtia lucioasa si tare a foilor de manuale școlare. A plecat de vreo câțiva ani la cules de
căpșuni in Spania.

Plecati sunt si copii, care încotro, cu care Marin oricum e certat. Cel mic i-a scris -emancipat- pe spatele
unei carti poștale din Londra, acolo unde spală vase in bucătărie: “don’t be just another brick in the wall”.
Marin nu înțelege engleza dar pricepe ca nu e de bine atunci când din plic nu mai cad nici banii și nici
scrisoarea ci numai vederea, cu cele câteva cuvinte scrise neglijent pe spate.
Primarul, singurul din sat cu țiglă pe casă, plimba transmirat prin sat niște liste soioase și sifonate,
însemnate într-un fel doar de el știut, cu creionul chimic muiat periodic in gura.

Marin își amintește aceleași foi galbene de hârtie de când a fost la București cu autobuzul, de data asta însa mai încărcate.
Primarul ii explica părintește ca trebuie sa vina la “referendum”. Ii o datorie.
Marin înțelege ca da, este încă o datorie, la fel ca cele din caietul de la magazinul din colț. Tot primarul ii
mai spune răstit și înjurând catatonic printre dinți ca muia nu face parte din familia tradiționala.

Cel mai zalud la cap dintre toți pare a fi parintele. Aprins la față ca un țap, popa strigă la oameni ca
ciobanul la oi și le spune cum ca la el in biserica intra bărbatul cu femeia.
Nu altfel și mai ales nu invers.
Malahienii și onaniștii, aceia care sloboadă artificial sămânță cu mâna, unii altora sau din bărbat in
bărbat, pe la spate, își pierd memoria, devin nervoși și le tremura necontrolat corpul, posedați fiind de
ucide-l toaca, zice sfântul Ioan Scararul.
Este și malahie muiereasca ca ele lucrează una cu alta, spune -prin gura popii- sfântul Ioan Postitorul, iar un cor de babe, stranse in jurul lui ca muștele la căcat, se vaită deja, in anticipare.
Marin descrie pitoresc satul și se întreabă retoric dacă violul, obicei tradițional la ei in comuna, rămâne
totusi parte din familie.
Veronica, cap de femeie, lasă însa vorbele sa-i zumzăie pe lângă ureche ca bondarii înnebuniți de
miresme vara si, cu ochii minții, revede viața-i care bate filmul: porci, copii, nepoți, sentimente, au plecat
cu toatele din bătătura, ridicate pe sus și învârtite ca de o tornada nebuna pana sus la cer și de acolo in
neanturi. Din familia tradiționala au rămas doar ea și Marin.
Și, in jurul lor, un zid mare cât toată lumea.

#Lucian T. Vasiliu

Burlington, 11/26/2018