Cămașa

Există poeme care nu cer lauri, ci atenție.

O respirație în plus, o privire mai limpede.
Sunt poeme care, odată curățate de zgomot, lasă să se vadă adevărul lor simplu.

Astăzi, o confesiune despre timp, mirosuri și urmele pe care le lasă viața:

Cămașa

Am o cămașă plină de păcate
nu mai ies nici cu clor

Obișnuiam să o port
în weekend
la începutul zilei mirosea sălbatic
a Dior
spre seară, îi încrețeau mânecile
o zeamă de mici
și manele

Oarecum tristă
cu petele ei cameleonice
ca o baterie spânzurată
de același umeraș
care îi netezea ridurile demult,

miroase a mine

Lucis