Oglinda mea e fermecată.
Mă privesc în ea și pe dinafară, și pe dinăuntru.
Patru dimensiuni chirurgicale
dau imaginii adâncimea pe care o vreau.
Sus de tot,
o cicatrice pe obraz, întinsă spre urechea stângă.
N-o vezi ușor, dar uneori
mă simt nevasta doctorului lui José.
Orbii din jur nu-mi văd nici cucuiul,
nici zâmbetul.
Ca și cum n-ar vedea nimic din mine.
Stop.
Timpanul înregistrează ca un telegraf.
Stop.
Și cică în biserică vorbește doar preotul.
Stop.
Tăcerea crește ca un cancer –
așa am auzit la radio.
Oglinda mea cea fermecată
ridică părul gri și-mi arată gândurile.
Sunt făcut din amintiri.
Se strâng în mine
ca niște săgeți într-o tolbă.
Ia uite –
se vede și sufletul în gât,
înroșind amigdalele.
Ei ne schimbă viața,
că doar suntem pietre.
Și totuși,
de jumătate de secol,
oglinda mea fermecată
îmi ține același zâmbet.
Lucis
